Kovesi numita de Ponta, ia „comenzi” de la Moyor (Maior)

kovesi-maior-ponta-panait*  Interviu cu Alexandru Lele

*  „< De ce eu? >, filmul lui Tudor Giurgiu, este pentru oricine, inclusiv pentru spectatorul avizat, o teribilă călătorie iniţiatică în infernul justiţiei postdecembriste”

*  „Dosarul privind moartea violentă a procurorului Panait conţine suficiente date ca să schimbe concluziile anchetei”

*  „Cazul Berbeceanu dovedeşte, prin recunoaşteri oficiale, existenţa unui conflict între două mari parchete, DNA şi DIICOT”

*  „DNA poate derapa foarte uşor”

       Regizorul Tudor Giurgiu şi-a prezentat săptămâna trecută versiunea nefinalizată a filmului ” De ce eu?”, având ca subiect moartea, în 2002, a procurorului Cristian Panait. Proiecţiile speciale ale filmului au avut loc în Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj.

Cu ocazia primelor vizionări, Tudor Giurgiu a spus: „Sunt curios cum vi se vă pare filmul, ce vă place sau ce nu v-a convins. Să discutăm, după film, despre România anului 2002, despre ce trăim azi şi ce va fi de-acum încolo. Despre sacrificii şi speranţă. (…) Mi-aş fi dorit să termin filmul până pe 30 octombrie şi să îl prezentăm înainte de turul întâi al alegerilor prezidenţiale, dar din păcate nu s-a putut. Îl prezentăm totuşi acum, înainte de turul al doilea, ca să ştie oamenii că aceasta este ţara în care trăim”.

Procurorul orădean Alexandru Lele este cel care, în aprilie 2001, a dispus arestarea lui Adrian Tărău, fiul unui influent sponsor al PSD care a fost şi prefect al judeţului, sub acuzaţia de complicitate la contrabandă cu produse petroliere. Lele a fost suspendat din funcţie prin ordinul ministrului justiţiei de la acea vreme, Rodica Stănoiu, după ce fostul premier Adrian Năstase a declarat că „nu crede în arestările de vineri seară” (n.r. în care era implicat Adrian Tărău).

În 2002, procurorii au început urmărirea penală faţă de Lele, acuzaţiile fiind favorizarea infractorului, arestare nelegală, cercetare abuzivă şi sustragere de înscrisuri. În 27 martie 2002, procurorul bucureştean Cristian Panait (29 de ani) de la Parchetul instanţei supreme, în baza unui mandat legal, a descins la locuinţa procurorului Alexandru Lele, care chemase un operator de la o televiziune locală, pentru a asista la demersul anchetatorului său.

În 10 aprilie 2002, procurorul Cristian Panait – cel care a declanşat acţiunea penală împotriva lui Lele, demers judiciar semnat şi de şeful anchetatorului, Ovidius Păun – s-ar fi sinucis, aruncându-se de la etajul imobilului în care locuia în sectorul 2 al Capitalei.

După şase ani, Alexandru Lele a revenit în funcţia de procuror la Bihor, CSM avizând repunerea în drepturi a magistratului.

Ulterior, procurorul a fost pensionat de preşedintele Traian Băsescu, iar Parchetul General a constatat că Alexandru Lele este nevinovat.

Alexandru Lele a avut amabilitatea să ne ofere, în cadrul unui interviu, opinia sa cu privire la filmul lui Tudor Giurgiu, dar să ne expună şi ideile domniei sale cu privire la sistemul actual de justiţie, comparativ cu anii 2000.

Reporter: Care este opinia dumneavoastră cu privire la filmul „De ce eu?”

Alexandru Lele: Filmul lui Tudor Giurgiu este pentru oricine, inclusiv pentru spectatorul avizat, o teribilă călătorie iniţiatică în infernul justiţiei postdecembriste, cea care a făcut posibilă crima perfectă: moartea lui Cristian Panait a fost anchetată tocmai de criminalul care, bineînţeles, este lăsat nedovedit.

Prin acest film, regizorul a încercat să se substituie judecătorului care ar fi trebuit să-l pedepsească pe criminalul încă neadus în faţa justiţiei. Cu mijloacele specifice de care dispune un cineast, Tudor s-a substituit procurorilor şi i-a adus dumnealui pe vinovaţi în faţa judecăţii publice.

Reporter: Regizorul Tudor Giurgiu a spus că aţi contribuit semnificativ la realizarea filmului. Vă rog să ne detaliaţi.

Alexandru Lele: I-am pus la dispoziţie scenaristului Tudor Giurgiu toate documentele brute ale dosarului Lele-Tărău-Panait, în care procurorului Cristian Panait i se transmisese misiunea de a mă aresta, dar – după ce probele l-au convins de nevinovăţia mea – tânărul procuror a refuzat să fie coautor la mârşăvie şi, în totală contradicţie cu anunţarea triumfalistă a faptului că aş fi fost inculpat şi suspendat din magistratură, făcută public de premierul Adrian Năstase, Cristian a dispus scoaterea mea de sub urmărire penală, lăsându-l pe arogantul premier în ofsaid.

La momentul respectiv, primăvara anului 2002, societatea civilă nu a sesizat şi înţeles grozăvenia evenimentului.

Apoi, i-am descifrat regizorului Giurgiu momentele care pot dovedi punctual intersectarea intereselor serviciilor şi ale partidelor politice în derularea unor afaceri de procurare a banilor negri, necesari (declarativ) funcţionării acestora, susţinute, pasă-mi-te, prea firav de la un buget sărac. Cred că l-am ajutat să înţeleagă lucruri încă nespuse public.

În film, ca şi în realitate, Victor Ponta – despre care s-a confirmat în ultima vreme că ar fi fost ofiţer acoperit – joacă rolul „mesagerului”, a celui care transmite ordinele de la servicii către executanţii din justiţie.

Alt caz real, mai recent, al influentului senator PSD Cătălin Voicu, a relevat, printr-o decizie penală definitivă, că aşa funcţionează „comunicarea” serviciilor cu magistraţii care urmează să ia o decizie de care sunt acestea interesate la un moment dat: prin „mesagerii” din interiorul colectivelor de magistraţi.

Telefoanele s-au dovedit nesigure şi executanţii mai îndărătnici ca să mai poată fi mobilizaţi la un simplu apel. Procurorii şi judecătorii au devenit, în ultima vreme, o categorie profesională obligată să se baricadeze în birouri şi într-o viaţă privată cât mai discretă şi enclavizată. Excepţiile, cei cu alte „contacte neagreate în lumea de afară”, au fost sancţionate demonstrativ. Magistraţii au fost avertizaţi şi speriaţi prin diferite metode, până acolo încât, acum, viaţa lor socială tinde spre zero. Fiind atât de izolaţi şi cu contactele reduse doar la relaţiile de la birou, serviciile au surmontat dificultatea comunicării cu ei prin folosirea „mesagerilor”, „caii troieni” din parchete şi instanţe. Care, de altfel, întotdeauna, sunt musai băieţi simpatici, tonici, săritori, care pot rezolva orice, inclusiv, iată, muşamalizarea unei crime.

Reporter: Cum credeţi că se vor simţi oamenii care sunt, moralmente, vinovaţi de moartea procurorului Panait, după vizionarea acestui film?

Alexandru Lele: Nu cred că le pasă. Îşi râd în barbă. Ştiu că sistemul îi poate încă proteja.

Reporter: Ministerul Public a precizat că sinuciderea lui Panait a fost cauzată de un „complex de factori psihostresori”. Ce înseamnă, mai exact, „factori psihostresori”? Există metode „neortodoxe”, prin care un om poate fi determinat să se sinucidă sau omorî?

Alexandru Lele: Făcându-l să piardă tot ce a însemnat raţiunea lui de a fi: familie, carieră, prieteni, speranţa de mai bine.

Pe de altă parte, de câteva zeci de ani, au fost dezvoltate mijloace neconvenţionale de suprimare a vieţii, inclusiv sugestia, hipnoza, telepatia etc.

Reporter: Consideraţi că aţi fost şi dvs supus unui astfel de „tratament”, dar aţi rezistat?

Alexandru Lele: Sigur că da, dar şansa mea a fost familia, care mi-a fost sprijinul esenţial şi m-a determinat să nu (o) abandonez. Am avut şi norocul de a cunoaşte, din interior, algoritmii după care se mişcă sistemul, anticipându-i mişcările cu câteva mutări înainte.

Reporter: Cum apreciaţi „starea” actuală a Procuraturii, comparativ cu anii 2000? Sunt mai multe sau mai puţine abuzuri/dosare fabricate decât atunci?

Alexandru Lele: Din păcate, parchetul a rămas prokuratură. Acest exil într-o cuşcă de lux, despre care vorbeam mai sus, în care societatea a reuşit să-i (ex)pună pe magistraţi, dă de prea multe ori naştere la frustrări şi resentimente, surse ale discreţionarului şi abuzului.

Ce pot remarca în practica ultimilor ani, cu multă părere de rău şi nedumerire, este o nemaiîntâlnită sfidare a procedurilor penale, singurele mijloace puse de legiuitor la dispoziţia justiţiabililor pentru a se apăra de abuzurile organelor judiciare.

Am mulţi clienţi judecători, procurori, poliţişti şi avocaţi, iar aceştia realizează amploarea şi gravitatea fenomenului doar când ajung ei victimele acestor practici abuzive.

Reporter: Aţi fost realmente la înmormântarea lui Cristian Panait?

Alexandru Lele: Nu, mai ales că parchetul, printr-o anumită presă, deja lansase ideea unei culpe morale, pe care aş fi avut-o pentru că m-aş fi opus unei percheziţii. La data respectivă, eu nu ştiam la ce presiuni fusese supus procurorul Cristian Panait şi nu am empatizat cu el. Ca un veritabil magistrat, el a fost impenetrabil analizei la care îl supunea justiţiabilul Lele. Pe de altă parte, eram din alte generaţii şi puşi pe alte baricade. Pe lângă împrejurarea că faptele ce mi s-au atribuit nu erau reale, eu am arătat încă de atunci că nu m-am opus percheziţiei, ci doar am insistat ca acel act procesual să se facă în condiţii legale, ceea ce procurorul Panait a înţeles că nu se făcea la domiciliul meu şi a renunţat la continuarea percheziţiei, compromiţându-le însă, astfel, însoţitorilor săi, posibilitatea de a-mi „planta” probele pe care tot ei urmau să le găsească.

Reporter: Aţi declarat că aţi văzut şi dvs, la un moment dat, dosarul morţii lui Cristian Panait. Credeţi că există vreo şansă ca imaginea lui să fie reabilitată, chiar şi post-mortem, în condiţiile în care dvs aţi câştigat toate procesele cu autoritatile statului român?

Conţine dosarul date care ar putea schimba rezultatul anchetei?

Alexandru Lele: Opinia publică deja l-a „reabilitat” pe Cristian Panait, nimeni nu a dat vreodată cu adevărat crezare variantei – inoculate tendenţios de parchet şi o anumită presă – că acesta ar fi fost vulnerabil la stres şi cu probleme psihice. Ce dovadă mai elocventă a flerului său de profesionist ar putea exista decât faptul că soluţia lui de a mă scoate de sub urmărire penală a fost confirmată ulterior, dar după 6 (şase) ani de cercetări, anchete şi suferinţe inutile, fiind adoptată de alţi procurori, inclusiv de la DNA, şi confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

Da, susţin cu toată siguranţa pe care mi-o dă experienţa de circa 30 de ani în justiţie, dosarul nr.177/P/2002, privind moartea violentă a procurorului Panait, conţine suficiente date pentru a schimba concluziile anchetei.

Singurele condiţii sunt ca această infirmare a soluţiei iniţiale să se facă de către Procurorul General al României şi să fie urmată de o anchetă veritabilă, condusă de un procuror cu adevărat independent. Nu ştiu când aceste premize vor fi întrunite cumulativ.

Reporter: Există şanse ca dosarul Cristian Panait să fie redeschis?

Alexandru Lele: Da, atunci când statul de drept şi democraţia vor fi suficient de mature în România. Premiza legală a fost deja creată prin statuarea imprescriptibilităţii răspunderii penale pentru crimă.

Reporter: Ne-aţi declarat în primăvară că episodul Lele – Panait dovedeşte existenţa unui „război” ocult – încă neterminat – dus de serviciile secrete pentru subordonarea zonelor strategice ale justiţiei din România.

Cum credeţi că se prezintă acest război acum, după ce DNA a purces la zeci de arestări în toată ţara şi în lumina schimbării preşedintelui României? Cine credeţi că este/va fi câştigătorul acestei lupte?

Alexandru Lele: Zecile de arestări constituie un episod previzibil al acestui război permanentizat, acutizat în astfel de perioade critice precum cele premergătoare schimbării preşedintelui. Câştigătorul nu ar trebui să fie altcineva decât cetăţeanul român, singurul beneficiar al unei justiţii independente, cu condiţia ca toţi combatanţii acestui război ocult să se sfâşie reciproc, să-şi secătuiască resursele şi să se compromită definitiv, iar „prada” – justiţia – să rămână neatinsă, cel puţin în esenţa ei.

Reporter: Având în vedere aderarea ţării noastre la NATO şi UE (inclusiv posibila aderare la spaţiul Schengen), credeţi că mai există cazuri de participare a lucrătorilor serviciilor secrete la operaţiunile de contrabandă cu diferite produse, inclusiv produse petroliere?

Alexandru Lele: Nu am datele necesare pentru a da un răspuns documentat. Adaptabilitatea este însă o trăsătură definitorie nu numai pentru români.

Reporter: Ca fost procuror, cum apreciaţi cazul Berbeceanu?

Alexandru Lele: Dovedeşte, prin recunoaşteri oficiale, existenţa unui conflict între două mari parchete, DNA şi DIICOT. Acesta se poartă, ca întotdeauna, şi prin cei cu care colaborează cel mai mult procurorii, respectiv prin poliţişti. Dar aceste conflicte inter-instituţionale nu trebuie să ne îngrijoreze. De multe ori, ele sunt, în mod paradoxal, benefice pentru legala funcţionare a parchetelor, care se „supraveghează”, se cercetează şi „se urmăresc” reciproc. Ca simplu cetăţean, dar şi ca avocat, mă bucură astfel de pusee ale orgoliilor procurorilor.

Unora, pe bună dreptate, le sunt fatale. Dar, numai aşa aflăm şi noi, muritorii de rând, secrete foarte păzite din bucătăria parchetului. Trebuie să ne alarmăm doar în măsura în care astfel de conflicte între parchete pot da naştere unor victime colaterale, precum ar fi, se pare, comisarul şef Berbeceanu.

Reporter: Există vreo conexiune a cazului Berbeceanu cu cel al lui Sorin Blejnar?

Alexandru Lele: Nu cunosc.

Reporter: Care este opinia dvs cu privire la independenţa justiţiei, având în vedere activitatea febrilă a DNA din acest an?

Alexandru Lele: România este în continuare monitorizată de organismele UE sub acest aspect, ceea ce spune totul. DNA poate derapa foarte uşor. A şi făcut-o de multe ori. În numeroase dosare, instrumentate cu patimă şi înverşunare, procurorii au „derapat” la nivel individual. Există un pericol imens, ca activitatea acestui parchet să fie absolutizată. Oricum, ea este supralicitată. Or, şi acolo lucrează procurori care nu pot fi infailibili şi nu deţin monopolul adevărului. Din păcate, li s-a spus de prea multe ori cât sunt de deştepţi, de frumoşi şi incoruptibili, încât au ajuns să se creadă şi ei aşa. În fond, sunt nişte oameni, acolo, şi ei, supuşi vremurilor. Este la fel de nociv să acţionezi ineficient împotriva răufăcătorilor cu a acţiona eficient, dar doar pentru a face loc altor răufăcători, „a lor noştri”. Îmi aduc aminte exemplul clasic al unei astfel de situaţii, cel al poliţiei americane din perioada prohibiţiei, când a eliminat reţelele de evaziune şi contrabandă cu alcool numai pentru a face loc grupărilor similare, controlate însă de prepuşii acestei instituţii.

Reporter: Cum apreciaţi regimul Traian Basescu, faţă de cel al lui Adrian Năstase (Ion Iliescu), în ceea ce priveşte independenţa justiţiei?

Alexandru Lele: Au fost, ca să mă repet, vremuri diferite.

Regimul Băsescu a zguduit din temelii un sistem care aproape că se resemnase şi nu mai vedea nicio speranţă de independenţă sub Iliescu şi Năstase. Oricum, din interior, puţini erau rebelii dispuşi să lupte pentru ea: magistraţii care se aflau în sistem dinainte de 1989 erau bucuroşi şi recunoscători tătucului Iliescu pentru că mai fuseseră toleraţi în sistem şi sperau să se pensioneze din aceste funcţii, iar cei veniţi după 90 erau prea necopţi şi încă nepregătiţi din punct de vedere profesional ca să se înhame la o luptă atât de grea precum cea pentru independenţă. Timpul a dovedit însă că des pomenita independenţă nu este atât de mult utilă magistratului (pe care îl scoate dintr-o dolce farniente moleşitoare şi foarte comodă) cât este de necesară societăţii. Aceasta – maturizată între timp, dar aflându-se şi sub presiunile externe de a respecta exigenţele aderării la UE – a dat magistraţilor independenţa mult discutată. Paradoxul la care s-a ajuns acum este altul: s-a dat independenţă fără să se impună responsabilitate în exercitarea profesiei. Sper ca soluţia să vină cât mai curând. Ea va fi impusă tot din exterior, la semnalele de alarmă trase în urma unor „erori” judiciare majore, precum cea care a condus şi la moartea procurorului Panait.

Reporter: Intenţionaţi să intraţi în politică?

Alexandru Lele: Nu. Eu sunt, de la 49 de ani, un procuror pensionar care a intrat în avocatură şi prefer să fac ceea ce ştiu cel mai bine: să lupt numai cu argumente juridice pentru oameni, pentru clienţii mei, mai ales atunci când disproporţia de forţe e foarte mare.

ANCUŢA STANCIU, GEANINA VODĂ
     *  Ponta: „Filmul nu are nici o legătură cu mine”
     Premierul Victor Ponta a declarat în luna septembrie că este convins că filmul despre cazul procurorului Cristian Panait, regizat de Tudor Giurgiu, nu are nicio legătură cu el, deoarece nu mai era procuror atunci când s-au întâmplat faptele care fac subiectul lungmetrajului. Victor Ponta a spus la momentul respectiv la România TV, citat de Mediafax: „Nu are legătură cu mine. Tudor Giurgiu a spus foarte clar că este un film artistic despre viaţa lui Cristi Panait, care mi-a fost un foarte bun prieten şi apropiat, am fost procurori tineri amândoi”.
Ponta a amintit că nu mai era procuror când s-au întâmplat faptele care fac obiectul filmului şi a adăugat că poate va exista şi un al doilea episod al peliculei, cu procurorii de dinainte de 1989, printre care ar putea fi găsit şi un contracandidat din actualele alegeri prezidenţiale.
*
     *  TUDOR GIURGIU: „Filmul < De ce eu? > – încercare de a vedea cum se întâmplă dezintegrarea unui om”
     „De ce eu?” vorbeşte despre presiunea corupţiei unui sistem care îl determina până la urmă pe un procuror tânăr să recurgă la gestul sinuciderii. Regizorul Tudor Giurgiu a studiat psihologia personajului, făcând documentare şi având discuţii cu astfel de procurori din sistem: „I-am întrebat în decursul documentării pentru film pe mai mulţi procurori cum e cu magistraţii ăştia care au ajuns în politică (…). Ei au zâmbit şi mi-au spus că nici unul dintre cei care au plecat din magistratură ajungând la Guvern sau în Parlament nu au făcut-o pentru că erau buni sau că aveau cine ştie ce merite, ci pentru că avuseseră de la bun început o misiune”.
Numele personajelor în filmul „De ce eu?”, regizat de Tudor Giurgiu, au fost schimbate, astfel că procurorul Cristian Panait a primit numele de Cristian Panduru.
Tudor Giurgiu a explicat că, la început, scenariul a avut numele reale, iar apoi, în afara informaţiilor oferite de procurorul Alexandru Lele şi a unui puzzle foarte complicat, care trebuia realizat în jurul personalităţii lui Cristian Panait, a reuşit să afle „destul de puţine”.
Regizorul a spus: „Nu am avut nicio presiune politică, nicio apăsare că trebuie să o las eu mai moale.
Mi-am dat seama că eu şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu omul ăsta în ultimele sale zile în viaţă şi asta a fost şi cel mai greu în scenariu, provocarea majoră, să facem un film despre ce se întâmplă cu un om normal, sănătos, integru, deştept, cel mai bun, cel mai admirat, ce se poate întâmpla cu un om de genul aceasta, să ajungi să faci ce ai făcut şi cât de mult te pot strivi cei din jur, sistemul (…) A fost o încercare de a vedea cum se întâmplă dezintegrarea unui om. Am citit dosarul lui de la Parchet, dar acesta este o expertiză destul de ridicolă de unde îl scoteau nebun şi era o expertiză psihiatrică făcută postmortem, dar, moral vorbind, eu nu puteam să fac un film cu nume reale în care eu să inventez lucruri despre care habar n-aveam dacă s-au întâmplat aşa sau nu”.
Tudor Giurgiu a mai precizat că, „în mod legal, nu poţi avea acces la dosar”: „Erau patru tomuri, le-am văzut, nu vreau să spun când, cum şi în ce circumstanţe, dar era interesant. M-a ajutat mult să pun nişte piese lipsă în puzzle şi dosarul a fost bun la asta”.
Tudor Giurgiu este de părere că politicienii aveau un rol important în sistemul judiciar în anii 2000, dar consideră că sistemul în sine era putred: „Cineva spunea că anumite lucruri nu s-au schimbat în România, între 2002 şi 2014, dar cel puţin, astăzi, în România, unui procuror nu i se mai poate întâmpla ce i s-a întâmplat lui Panait şi aici este şi o hibă a sistemului, nu e doar politicul implicat, ci sistemul de justiţie, juridic, aparatul, modul în care se lucra avea probleme”.
Despre personajul colegului de birou al lui Cristian Panait, întrebat dacă era vorba de Victor Ponta, Tudor Giurgiu a spus că „acesta preia date din personajul Victor Ponta”. Regizorul a explicat: „Victor Ponta a plecat din procuratură în 2001, deci cu un an înaintea tragediei lui Panait. Mie mi s-a părut interesant să existe un personaj, coleg cu el de birou, lucru care era adevărat, el (Panait, n.r.) împărţea la un moment dat biroul cu alţi doi colegi, (…) mi s-a părut important să împartă biroul cu un personaj care acceptă un compromis, acceptă să plece pentru nişte avantaje, pentru un job care este de altă natură”.
Regizorul Tudor Giurgiu a precizat că nu a discutat cu Victor Ponta, că nu ştie „detaliile numirii lui la Corpul de Control al primului ministru, la 28 de ani”, dar i s-a părut interesant să existe un contrast între un personaj care „are principii, care are rigoare, şi un alt personaj care vrea să se caţere, să ajungă undeva departe”.
Despre o posiblă reabilitare a imaginii lui Cristian Panait, în contextul în care procurorul Alexandru Lele a fost găsit nevinovat, Tudor Giurgiu a spus că filmul pe care l-a realizat „se vrea un omagiu”: „Reabilitat nu cred că poate fi decât dacă un ministru al Justiţiei normal, într-o ţară normală, ar decide o reangajare şi rediscutare a acestui caz”.
Tudor Giurgiu a ales spaţii mici pentru proiecţia filmului, spunând că, pelicula nefiind gata, a fost interesat de „feedback-ul din partea publicului”: „Nu este în momentul acesta un film cu care să faci vizionări la scară foarte mare. Ştiu că este un film despre care s-a scris, pe care lumea vrea să-l vadă, dar asta e”.
Tudor Giurgiu a precizat că nu va da interviuri presei şi susţinea că nu îşi doreşte mediatizare. „Vrem doar să ne întâlnim cu o seamă de oameni şi să discutăm liber despre film”, a afirmat regizorul. Pelicula despre procurorul Panait va fi trimisă la festivalurile internaţionale de film de la Berlin şi Sundance, iar o lansare oficială ar putea avea loc la începutul anului viitor.
Teaserul filmului „De ce eu?”, cunoscut până de curând sub titlul de „Cristian”, începe cu textul scris: „Înainte de 21 decembrie 1989, Securitatea, poliţia politică a regimului comunist, avea un efectiv de 15.312 angajaţi şi beneficia de serviciile a peste 400.000 de informatori”.
După imaginile cu siglele Serviciilor Secrete, teaserul conţine un mesaj ce aparţine, potrivit imaginilor, unui blogger anonim: „Toţi cei care încearcă din interior să lupte cu un sistem asfixiant sfârşesc inevitabil prin a fi înghiţiţi, izolaţi şi sfâşiaţi în bucăţi…”.
La proiecţia filmului de săptămâna trecută au participat actorii Mihai Constantin, care interpretează rolul şefului direct al procurorului Panduru, Andreea Vasile, care o interpretează pe iubita lui Cristian Panduru, Emilian Oprea, actorul care joacă rolul principal, şi Liviu Pintileasa, în rolul colegului de birou al procurorului.